Stiri
Cele mai frumoase citate despre bunici
„Este uimitor cat de tineri iti par bunicii atunci cand ajungi si tu unul.”
Anonim
„Bunica ne iese-nainte
Cu zambetu-i bland de bunica
-„Ei, care mi-a fost mai cuminte,
Fetitele, ori tu, pisica?…” ”
Fragment din poezia „Bunica” de Otilia Cazimir
„O adevarata gradina a Iubirii creste in inima bunicii.”
Anonim
„O bunica este putin dintr-un parinte, putin dintr-un profesor, si putin din cel mai bun prieten.”
Anonim
„Ce este atat de frumos la bunici? As zice ca ei sunt darul lui Dumnezeu pentru copii. Iar daca cei mici ar putea vedea, auzi si simti ce anume au acesti oameni de daruit, ei s-ar maturiza cat se poate de repede.”
Bill Cosby
„Trebuie sa cresti in felul tau indiferent cat de inalt ti-a fost bunicul.”
Zicala irlandeza
„Bunica este o mama care are a doua sansa.”
Anonim
„Doua lucruri imi displac la nepoata mea: atunci cand nu-si face somnul de dupa amiaza, si atunci cand nu ma lasa nici pe mine sa mi-l fac.”
Gene Perret
„Mi-ar place sa mor in somn precum bunicul meu, si nu tipand ca din gaura de sarpe la fel ca pasagerii din masina lui atunci cand si-a dat duhul.”
Will Shriner
„Mi-ar place sa fac lucruri dragute pentru nepotii mei, cum ar fi sa le cumpar acele jucarii pe care eu nu le-am avut niciodata.”
Gene Perret
„Nepotii: singurele persoane din lume care iti iau mai mult decat Fiscul.”
Gene Perret
„Chiar atunci cand o femeie gandeste ca nu mai are de treaba, devine bunica.”
Edward H. Dreschnack
„E bine sa ai copii atunci cand parintii tai sunt inca destul de tineri pentru a avea grija de ei.”
Rita Rudner
„O vaz, ca prin vis. O vaz limpede, aşa cum era. Inalta, uscativă, cu parul alb si cret, cu ochii caprui, cu gura stransa si cu buza de sus crestata in dinti de pieptene, de la nas in jos. Cum deschidea poarta, ii saream inainte. Ea baga binisor mana in san si-mi zicea:
– Ghici …
– Alune!
– Nu.
– Stafide!
– Nu.
– Naut!
– Nu.
– Turta dulce!
– Nu.
Pana nu ghiceam, nu scotea mana din san. Si intotdeauna sanul ei era plin. Ii sarutam mana. Ea imi da parul in sus si ma saruta pe frunte.”
Fragment din „Bunica” de Barbu Stefanescu Delavrancea
4 Comments
Leave a Reply
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Dragomir Cristina
2014-10-18T20:38:58+03:00 at 2014-10-18T20:38:58+03:00
foarte frumoase și dureroase în același timp pentru cei care ne-am pierdut bunicile
Valeria
2014-10-18T22:40:54+03:00 at 2014-10-18T22:40:54+03:00
Din soarele-ncins curg picuri de aur pe frunzele pomului din faţa mea. La ochiuri, apa de sub casă clocoteşte în culori de piatră topită… O frunză udă îmi străbate retina ajungându-mi în conştiinţă sub forma unei cupe de viaţă pură.
Miroase a oţetari, miroase a vară. E secetă.
Stau desenate în mine gardurile turceşti din şisturi de piatră de râu, suprapuse unele peste altele şi închegate-ntre ele cu lut, garduri scunde ce desenează strâmb uliţele
Casimcei, un sat dobrogean în care tataia fusese notar şi unde ai mei mă trimiteau vara „la aer”. Acolo eram să mor de deochi într-o noapte veche şi ploioasă rău, de care nu-mi mai amintesc decât din povestirile bunicii mele – povestiri banale ce se voiau a fi memorabile, repetate la nesfârşit, ca în toate familiile. Acele amintiri despre tine care de atâtea ori auzite, începi să crezi că îţi aparţin, deşi la vremea aceea nu aveai în meniu „opţiunea memorie”. M-a salvat cu mare pricepere o femeie adusă în puterea nopţii din sat, cu doi tăciuni şi un scuipat cu leac.
În grădina în care-mi era teamă să păşesc din cauza unicului cocoş al bunicii, împărăţea caisul mic cât o nuia, altoit de tataie, cais pe care el îl vizita zilnic la ora apusului, după ce îşi făcea siesta de prânz, ca într-un ritual ciudat, care se repeta doar pâna la coacerea fructelor. Îi vorbea, îl ciugulea de tot felul de moţişori inutili din punctul meu de vedere, cu o foarfecă pe care o avea întotdeauna asupra sa şi, tocmai de aceea, mă uimea nespus dezinteresul lui ulterior, pentru că eu credeam că îl venerează. Latura practică îmi scăpa totalmente! Bietul pomişor făcea de fiecare dată doar trei-patru fructe mari, aurii pe care tataie mi le dăruia numai mie. Aveau o culoare dulce şi catifelată ce mi-a rămas dragă pentru toată viaţa.
Din umbra de pe prispa din spatele casei (unde, copil fără jucării adevărate, făceam pentru nişte păpuşi imaginare dulceaţă din corcoduşe în căpăcele rămase de la sticlele de Borvis), mă uit jinduind la cei de seama mea, ce se aleargă prin praful fin ca o pudră de talc şi cu care n-am voie să mă joc, eu fiind „de la oraş”. Era sub demnitatea mea să-mi afund tălpile goale în praful cald şi gros al drumului…
Bunica mai zicea într-o doară, numai să nu mă mai audă smiorcăind: „v-oţi juca poate, dacă vin ei în curtea noastră… dar mai bine lasă, că fac gălăgie şi la ora asta doarme tataie!”
Înmormântau „Caloianul” cu tot ritualul, făcut cu multă cunoaştere, ritual al cărui înţeles şi unic scop l-am priceput mult mai târziu. Nu-mi amintesc dacă obţineau ploaia invocată, îmi amintesc doar că-n praful acela aproape mătăsos, tălpile copiilor se afundau mai mult şi mai mult, ca şi când tot calcarul Dobrogei s-ar fi măcinat în mojarul uliţei noastre.
Nişte oţetari bătrâni umbreau fostul grajd din coasta casei, acaret inutil pentru că eu nu am văzut niciodată vreun cal, vacă sau oaie pe acolo. În schimb, sub paiele din acel grajd, găsise bunica o comoară mică din monezi de argint cu chipul lui Carol, comoară pe care, pentru că nu mai avea valoare monetară, a dat-o la schimb primei Chivuţe venite la gard, pe două crătiţi şi o muşama înflorată, rămânând amândouă tare mulţumite de trocul făcut, dar mai ales Chivuţa!!!
Mai văd şi acum biserica din deal unde mergeam nesmintit, la fiecare slujbă de duminică; broboada maron de muselină a bunicii, „foile” ei călcate cu pedanterie rămasă din vremea când avea salon de croitorie în odaia de la stradă – atelier cu două lucrătoare şi reviste franţuzeşti, mă văd în rochiţa roşie de catifea cu care mă gătea numai după ce-mi ducea ochii în vârful capului din pricină că-mi împletea strâns-strâns cozile, ‘că doar nu puteam merge oricum, să ne râdă lumea’! Mă trăgea grăbită de mână, nu cumva să pierdem vreun cuvânt al popii şi mă ocăra de fiecare dată când săndăluţele mele cu şosete albe părăseau pietrele netede ale drumului pe care păşeam să ne ferim de colb, ca de o apă. Când ajungeam, gâfâind de fiecare dată, împărţea bineţe cu madam Cutare şi madam Cutărică pentru că deh, nu era de bine să fi în afara listei şi nu mai conta că popa începuse demult să-şi cânte psaltirea.
Tot duminica, dar după amiază (ce lungi erau zilele pe atunci!), mergeam în vizită la „Duiculeasa”, un fel de rudă mai îndepărtată, care ne servea cu şerbet de trandafiri într-un pahar de sticlă groasă plin cu apă ca gheaţa, scoasă atunci din fântână. Madam Duiculescu era meşteră în ţesut la război, preşuri multicolore din resturi de cârpe. Le văd acum, în mare vogă la Ikea – magazinul suedez şi-atunci, cum să nu-mi amintesc de Duiculeasa, oale şi ulcele în praful Dobrogei?…
De fiecare dată, întoarcerea la viaţa citadină era o umilitor repetată epopee – o perioadă nesfârşit de lungă pentru înţelegerea mea de atunci dar şi de acum, eram reţinută la domiciliu, ca într-o carantină, pentru că altfel făceam de mare ruşine pe mama, rănind simţul estetic al madamelor ţaţe din vecini, cu pielea mea neagră, arsă de vântul de ţară şi capul chilug, tuns de frizerul din sat la comanda expresă a mamaii, „că numai aşa urma să am mai târziu păr sănătos şi cozi frumoase!”. Biata mama!… de fiecare dată se întorcea spre casă, plecând din curtea bunicii cu lacrimi în ochi şi, mă târa de mână, ascunsă cumva de poala rochiei ei. Nu mai port cozi de-o veşnicie!…
Sub fereastra mea de azi am un oţetar, iar mireasma lui delicată, dulce-amăruie urcă la mine şi îmi mângâie obrajii, ca mătasea din rochia „cea bună” a bunicii. Îmi aminteşte iar şi iar despre acele întâmplări mici, nesemnificative, care n-au schimbat traiectoria stelelor dar care, numai eu ştiu, că toate la un loc m-au zidit în interior aşa cum sunt acum – cărămizi trainice făcute în mare tihnă din ţărâna aceea, amestecată cu genele bunilor mei şi cu acele ne-întâmplări trăite demult…
Din soarele-ncins curg şi acum picuri de aur copt pe frunzele toamnei mele, privirea mi-e luată de vânt odată cu ele şi toate frunzele sunt gânduri ce-mi fug la oţetarii parfumaţi din curtea bunicilor.
Mi-e dor de ei şi de viaţa mea mică ocrotită de braţele lor bătrâne; aş merge să-i vizitez… “dar mai bine lasă, că fac gălăgie şi la ora asta, ei dorm!”
Flor
2015-10-19T01:55:33+03:00 at 2015-10-19T01:55:33+03:00
Valeria? ferice de bunicii si parintii tai! Pentru o clipa am trait ani de copilarie. Multumesc
LIVIA DOBER
2014-10-21T11:26:09+03:00 at 2014-10-21T11:26:09+03:00
Bunica este o mama care primeste o a doua sansa.