Stiri
Cele mai frumoase citate despre bunici
Cele mai frumoase citate despre bunici:
„Nici un loc nu este ca acasa cu exceptia locuintei bunicii.”
Annonim
„Bunicile nu dau niciodata indarat in fata prajiturilor si a imbratisarilor.”
Anonim
„Bunicii ne cuprind micutele maini doar o vreme, dar inimile pentru o vesnicie.”
Anonim
„Bunicul este un om cu argint in par si aur in inima.”
Anonim
„Motivul pentru care bunicii si nepotii se inteleg atat de bine este ca au un inamic comun.”
Sam Levenson
„Ce nemaipomenite afaceri iti pot pune pe tava nepotii! Le dau maruntisul din buzunare, iar ei imi ofera in schimb o placere in valoare de milioane de dolari.”
Gene Perret
„Dragostea perfecta nu apare uneori pana cand nu ai primul nepot.”
Proverb galez
„Orice copil are nevoie de un bunic, bunicul oricui, pentru a creste cat mai sigur pe el intr-o lume nefamiliara.”
Charles si Ann Morse
„O bunica este un babysitter care se uita la nepoti in loc de a privi la televizor.”
Anonim
„Orice casa are nevoie in ea de o bunica.”
Louisa May Alcott
„Nepotii nostri ne accepta pentru noi insine, fara a ne certa sau a incerca sa ne schimbe, asa cum nimeni nu s-a purtat de-a lungul vietii cu noi, nici parintii, nici rudele, nici sotii, nici prietenii si chiar nici proprii nostri copiii deveniti adulti.”
Ruth Goode
„Atunci cand se naste un copil, se nasc si bunicele acestuia.”
Judith Levy
„Sa nu ai niciodata copiii, ci numai nepoti.”
Gore Vidal
„A deveni bunica este un lucru minunat. La un moment dat esti mama, pentru ca apoi sa devii dintr-o data atotinteleapta si preistorica.”
Pam Brown
„Este una din caile naturii sa ne simtim mai apropiati de generatiile indepartate decat de cele care ne preced imediat pe noi.”
Igor Stravinsky
„A fi bunici ne indeparteaza destul de mult de responsabilitati pentru a fi prieteni cu nepotii nostri.”
Allan Frome
„Atunci cand bunicii intra pe usa, disciplina zboara pe fereastra.”
Ogden Nash
„Bunica te face intotdeuna sa te simti ca a asteptat sa te vada toata ziua, si ca ziua s-a sfarsit deja.”
Marcy DeMaree
„O sfanta din icoane cu fata zambitoare,
Cu ochii de carbune, cu parul ca de nea,
De-o bunatate rara, cu inima deschisa,
Curata ca si crinul. Asa-i bunica mea.”
Fragment din poezia „Bunica” de Nicolae Labis
„Unchii si matusile, precum si verii conteaza destul de mult, mamele si tatii nu sunt de dispretuit; dar o bunica, intr-o zi de sarbatoare, pretuieste cat toti la un loc.”
Fanny Fern
„Numai ca bunice mamele noastre ajung la deplina lor gratie.”
Christopher Morley
4 Comments
Leave a Reply
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
Dragomir Cristina
2014-10-18T20:38:58+03:00 at 2014-10-18T20:38:58+03:00
foarte frumoase și dureroase în același timp pentru cei care ne-am pierdut bunicile
Valeria
2014-10-18T22:40:54+03:00 at 2014-10-18T22:40:54+03:00
Din soarele-ncins curg picuri de aur pe frunzele pomului din faţa mea. La ochiuri, apa de sub casă clocoteşte în culori de piatră topită… O frunză udă îmi străbate retina ajungându-mi în conştiinţă sub forma unei cupe de viaţă pură.
Miroase a oţetari, miroase a vară. E secetă.
Stau desenate în mine gardurile turceşti din şisturi de piatră de râu, suprapuse unele peste altele şi închegate-ntre ele cu lut, garduri scunde ce desenează strâmb uliţele
Casimcei, un sat dobrogean în care tataia fusese notar şi unde ai mei mă trimiteau vara „la aer”. Acolo eram să mor de deochi într-o noapte veche şi ploioasă rău, de care nu-mi mai amintesc decât din povestirile bunicii mele – povestiri banale ce se voiau a fi memorabile, repetate la nesfârşit, ca în toate familiile. Acele amintiri despre tine care de atâtea ori auzite, începi să crezi că îţi aparţin, deşi la vremea aceea nu aveai în meniu „opţiunea memorie”. M-a salvat cu mare pricepere o femeie adusă în puterea nopţii din sat, cu doi tăciuni şi un scuipat cu leac.
În grădina în care-mi era teamă să păşesc din cauza unicului cocoş al bunicii, împărăţea caisul mic cât o nuia, altoit de tataie, cais pe care el îl vizita zilnic la ora apusului, după ce îşi făcea siesta de prânz, ca într-un ritual ciudat, care se repeta doar pâna la coacerea fructelor. Îi vorbea, îl ciugulea de tot felul de moţişori inutili din punctul meu de vedere, cu o foarfecă pe care o avea întotdeauna asupra sa şi, tocmai de aceea, mă uimea nespus dezinteresul lui ulterior, pentru că eu credeam că îl venerează. Latura practică îmi scăpa totalmente! Bietul pomişor făcea de fiecare dată doar trei-patru fructe mari, aurii pe care tataie mi le dăruia numai mie. Aveau o culoare dulce şi catifelată ce mi-a rămas dragă pentru toată viaţa.
Din umbra de pe prispa din spatele casei (unde, copil fără jucării adevărate, făceam pentru nişte păpuşi imaginare dulceaţă din corcoduşe în căpăcele rămase de la sticlele de Borvis), mă uit jinduind la cei de seama mea, ce se aleargă prin praful fin ca o pudră de talc şi cu care n-am voie să mă joc, eu fiind „de la oraş”. Era sub demnitatea mea să-mi afund tălpile goale în praful cald şi gros al drumului…
Bunica mai zicea într-o doară, numai să nu mă mai audă smiorcăind: „v-oţi juca poate, dacă vin ei în curtea noastră… dar mai bine lasă, că fac gălăgie şi la ora asta doarme tataie!”
Înmormântau „Caloianul” cu tot ritualul, făcut cu multă cunoaştere, ritual al cărui înţeles şi unic scop l-am priceput mult mai târziu. Nu-mi amintesc dacă obţineau ploaia invocată, îmi amintesc doar că-n praful acela aproape mătăsos, tălpile copiilor se afundau mai mult şi mai mult, ca şi când tot calcarul Dobrogei s-ar fi măcinat în mojarul uliţei noastre.
Nişte oţetari bătrâni umbreau fostul grajd din coasta casei, acaret inutil pentru că eu nu am văzut niciodată vreun cal, vacă sau oaie pe acolo. În schimb, sub paiele din acel grajd, găsise bunica o comoară mică din monezi de argint cu chipul lui Carol, comoară pe care, pentru că nu mai avea valoare monetară, a dat-o la schimb primei Chivuţe venite la gard, pe două crătiţi şi o muşama înflorată, rămânând amândouă tare mulţumite de trocul făcut, dar mai ales Chivuţa!!!
Mai văd şi acum biserica din deal unde mergeam nesmintit, la fiecare slujbă de duminică; broboada maron de muselină a bunicii, „foile” ei călcate cu pedanterie rămasă din vremea când avea salon de croitorie în odaia de la stradă – atelier cu două lucrătoare şi reviste franţuzeşti, mă văd în rochiţa roşie de catifea cu care mă gătea numai după ce-mi ducea ochii în vârful capului din pricină că-mi împletea strâns-strâns cozile, ‘că doar nu puteam merge oricum, să ne râdă lumea’! Mă trăgea grăbită de mână, nu cumva să pierdem vreun cuvânt al popii şi mă ocăra de fiecare dată când săndăluţele mele cu şosete albe părăseau pietrele netede ale drumului pe care păşeam să ne ferim de colb, ca de o apă. Când ajungeam, gâfâind de fiecare dată, împărţea bineţe cu madam Cutare şi madam Cutărică pentru că deh, nu era de bine să fi în afara listei şi nu mai conta că popa începuse demult să-şi cânte psaltirea.
Tot duminica, dar după amiază (ce lungi erau zilele pe atunci!), mergeam în vizită la „Duiculeasa”, un fel de rudă mai îndepărtată, care ne servea cu şerbet de trandafiri într-un pahar de sticlă groasă plin cu apă ca gheaţa, scoasă atunci din fântână. Madam Duiculescu era meşteră în ţesut la război, preşuri multicolore din resturi de cârpe. Le văd acum, în mare vogă la Ikea – magazinul suedez şi-atunci, cum să nu-mi amintesc de Duiculeasa, oale şi ulcele în praful Dobrogei?…
De fiecare dată, întoarcerea la viaţa citadină era o umilitor repetată epopee – o perioadă nesfârşit de lungă pentru înţelegerea mea de atunci dar şi de acum, eram reţinută la domiciliu, ca într-o carantină, pentru că altfel făceam de mare ruşine pe mama, rănind simţul estetic al madamelor ţaţe din vecini, cu pielea mea neagră, arsă de vântul de ţară şi capul chilug, tuns de frizerul din sat la comanda expresă a mamaii, „că numai aşa urma să am mai târziu păr sănătos şi cozi frumoase!”. Biata mama!… de fiecare dată se întorcea spre casă, plecând din curtea bunicii cu lacrimi în ochi şi, mă târa de mână, ascunsă cumva de poala rochiei ei. Nu mai port cozi de-o veşnicie!…
Sub fereastra mea de azi am un oţetar, iar mireasma lui delicată, dulce-amăruie urcă la mine şi îmi mângâie obrajii, ca mătasea din rochia „cea bună” a bunicii. Îmi aminteşte iar şi iar despre acele întâmplări mici, nesemnificative, care n-au schimbat traiectoria stelelor dar care, numai eu ştiu, că toate la un loc m-au zidit în interior aşa cum sunt acum – cărămizi trainice făcute în mare tihnă din ţărâna aceea, amestecată cu genele bunilor mei şi cu acele ne-întâmplări trăite demult…
Din soarele-ncins curg şi acum picuri de aur copt pe frunzele toamnei mele, privirea mi-e luată de vânt odată cu ele şi toate frunzele sunt gânduri ce-mi fug la oţetarii parfumaţi din curtea bunicilor.
Mi-e dor de ei şi de viaţa mea mică ocrotită de braţele lor bătrâne; aş merge să-i vizitez… “dar mai bine lasă, că fac gălăgie şi la ora asta, ei dorm!”
Flor
2015-10-19T01:55:33+03:00 at 2015-10-19T01:55:33+03:00
Valeria? ferice de bunicii si parintii tai! Pentru o clipa am trait ani de copilarie. Multumesc
LIVIA DOBER
2014-10-21T11:26:09+03:00 at 2014-10-21T11:26:09+03:00
Bunica este o mama care primeste o a doua sansa.