Totul a pornit de la un atac cerebral. Ce a descoperit o femeie despre CREIERUL UMAN

Citeste, in continuare, descoperirea facuta de Jill Bolte Taylor despre creierul uman!

In schimb emisfera mea stanga – emisfera noastra stanga – este un loc cu totul diferit. Emisfera noastra stanga gandeste liniar si metodic. Emisfera noastra stanga se axeaza pe trecut si pe viitor.

Emisfera noastra stanga este conceputa de asa natura incat sa preia acel imens colaj care constituie momentul prezent si sa aleaga detalii, alte detalii si mai multe detalii despre aceste detalii.

Apoi le asaza pe categorii si organizeaza toate aceste informatii, le asociaza cu tot ceea ce am invatat in trecut si proiecteaza in viitor toate posibilitatile. si emisfera noastra stanga gandeste in termeni lingvistici.

Este acel taifas neintrerupt care ma conecteaza pe mine si lumea mea interioara cu cea exterioara. Este acea voce micuta care imi spune „Hei, sa-ti aduci aminte sa cumperi banane cand te intorci acasa. Am nevoie de ele maine dimineata.”, spune Taylor.

CITESTE SI: Află câtă informaţie conţine creierul uman

CITESTE SI: Ce se intampla in creierul tau cand esti TRIST. Ai avut dreptate!

Este acea inteligenta calculata care-mi aminteste cand trebuie sa-mi spal rufele. Dar probabil cel mai important aspect este ca e acea voce marunta care-mi spune „Eu sunt. Eu sunt.” si imediat ce emisfera mea stanga imi spune „Eu sunt” ma izolez de rest.

Devin un individ singular, separat de fluxul de energie din jurul meu si desprins de voi. si aceasta a fost portiunea din creier pe care am pierdut-o in dimineata in care am avut accidentul cerebral.
in dimineata accidentului, m-am trezit cu o durere puternica dinapoia ochiului stang. si era acel gen de durere – o durere intepatoare – pe care o simti atunci cand musti dintr-o inghetata. si ma apuca – si apoi ma lasa. si iarasi ma apuca – si din nou ma lasa. Si era ceva foarte neobisnuit pentru mine sa simt orice fel de durere, asa ca m-am gandit: foarte bine, o sa-mi incep programul obisnuit.

Asadar m-am ridicat din pat si am sarit pe aparatul de exercitii cardio care este un aparat complet de exercitii pentru intreg corpul. si exersand la aceasta masinarie, realizez ca mainile mele arata ca niste ghiare primitive inclestate de bara aparatului.

Si m-am gandit „Asta-i foarte ciudat.” si am privit in jos spre corpul meu si m-am gandit ”Uau, sunt o chestie care arata bizar.” si era de parca constiinta mea alunecase din starea normala de percepere a realitatii, in care sunt persoana de pe aparat care traieste experienta, intr-un spatiu ezoteric in care ma privesc pe mine avand aceasta experienta.

Si totul era foarte ciudat, iar durerea mea de cap nu facea altceva decat sa se inrautateasca. Asa ca am coborat de pe aparat si pasesc pe podeaua camerei de zi, si constientizez ca totul in interiorul corpului meu s-a incetinit. si fiecare pas este foarte rigid si foarte calculat.

Ritmul meu nu este deloc fluid si exista o constrangere in spatiul perceptiilor, asa ca sunt concentrata doar pe sistemele interne. si stau in baie, pregatita sa intru la dus si chiar aud dialogul din interiorul trupului meu. Aud o voce subtire spunand „Bun, voi, muschii, trebuie sa va contractati. Voi, muschilor, relaxati-va”.

Si apoi imi pierd echilibrul si ma sprijin de perete. si privind in jos la mana mea imi dau seama ca nu mai sunt in stare sa stabilesc cu precizie care sunt limitele corpului meu. Nu mai pot preciza de unde incep si unde ma termin, deoarece atomii si moleculele mainii mele s-au intrepatruns cu atomii si moleculele peretelui. si tot ce mai puteam percepe era aceasta energie – energie.

Si m-am intrebat „Ce-i in neregula cu mine? Ce se intampla?” si in acea clipa, trancaneala din creier – taifasul din emisfera stanga a creierului meu – s-a oprit cu totul. De parca cineva ar fi luat o telecomanda si ar fi apasat butonul ‘mut’. Liniste absoluta.

Si in prima faza am fost socata, gasindu-ma in interiorul unei minti tacute. Dar am fost imediat fermecata de grandoarea energiei care ma inconjura. si deoarece nu mai puteam identifica frontierele corpului meu, m-am simtit imensa si in expansiune. M-am simtit unita cu toata energia aceea si era frumos acolo.

Apoi dintr-o data emisfera mea stanga revine pe fir si imi spune „Hei! Avem o problema! Avem o problema! Trebuie sa primim ajutor.” si eu „Aah! Am o problema. Am o problema.” si e ceva de genul „Bun. OK. Am o problema.”
Dar imediat sunt trasa inapoi in exterior in constientizare – si cu drag ma refer la acest spatiu ca la tara Tra La La. Dar era frumos acolo. Imaginati-va cum ar fi sa va deconectati cu totul de la vorbaraia propriului creier, cea care va conecteaza cu lumea exterioara.

Asa ca iata-ma in acest spatiu iar slujba mea – si orice stres in legatura cu ea – nu mai exista. M-am simtit usoara. Imaginati-va: toate legaturile cu lumea exterioara si orice factori de stres legati de ea – nu mai existau. Am simtit o senzatie de pace interioara. Imaginati-va cum ar fi sa pierdeti 37 de ani de bagaj emotional! (Rasete) O! Am simtit euforie. Euforia. Era minunat.

Si apoi, din nou, emisfera stanga intra pe fir si zice „Hei! Trebuie sa te concentrezi. Trebuie sa cerem ajutor.” si eu ma gandesc „Trebuie sa cer ajutor. Trebuie sa ma concentrez.” Asa ca ies de la dus si in mod mecanic ma imbrac si umblu prin apartament, gandindu-ma „Trebuie sa ajung la serviciu. Trebuie sa ajung la serviciu Pot sa conduc? Pot sa conduc?

Si in acel moment bratul drept mi-a paralizat de tot. Atunci am inteles „O, doamne! Am un atac cerebral! Am un atac cerebral!”

Si urmatorul lucru pe care mi-l spune creierul e „Uau! Asta e foarte tare.” (Rasete) „Asta-i foarte tare! Cati cercetatori ai creierului au ocazia sa-si studieze creierul din interior spre exterior?” (Rasete)

Si apoi imi trece prin minte: „Dar eu sunt o femeie foarte ocupata!” (Rasete) „N-am timp acum pentru un atac cerebral!”

Asa ca imi zic „Bun, nu pot sa opresc desfasurarea accidentului cerebral asa c-o sa-i aloc o saptamana sau doua si apoi ma intorc la programul meu normal. Trebuie sa sun dupa ajutor. Trebuie sa sun la serviciu.” Nu-mi puteam
aminti numarul de la serviciu. dar mi-am adus aminte ca in birou aveam o carte de vizita cu numarul meu pe ea.

Asa ca m-am dus in birou si am scos un teanc de carti de vizita gros de 8 centimetri. si ma uit la cartea de vizita de deasupra si desi pot sa vad clar cu ochii mintii cum arata cartea mea de vizita nu pot sa spun daca e aceea sau nu pentru ca tot ceea ce vedeam erau pixeli.

Si pixelii cuvintelor se contopeau cu pixelii fundalului si cu pixelii simbolurilor, si chiar nu puteam sa fac diferenta. Si apoi am asteptat pana ce a venit ceea ce numesc un val de luciditate. Iar in acel moment, am fost capabila sa ma lipesc la loc de realitatea normala si sa spun nu-i asta cartea de vizita… nu-i asta… nu-i asta.

Si mi-a luat 45 de minute ca sa parcurg 2 centimetri in interiorul teancului de carti de vizita. in acest timp, vreme de 45 de minute, hemoragia devine din ce in ce mai mare in emisfera mea stanga. Nu inteleg numerele. Nu inteleg telefonul dar e singurul plan pe care il am.

Asa ca iau telefonul si-l pun aici. Iau cartea de vizita si o pun aici si incerc sa potrivesc forma imbarligaturii de pe cartea de vizita cu forma imbarligaturii de pe telefon. Dar chiar atunci alunec inapoi in tara Tra La La si cand ma intorc nu mai tin minte daca formasem deja acele cifre. Asa ca a trebuit sa-mi controlez bratul paralizat ca pe un bustean si sa acopar cifrele pe masura ce le apasam astfel ca atunci cand ma intorceam la realitatea normala sa pot sa spun „Da, am format deja aceasta cifra.”

Pana la urma am reusit sa formez intreg numarul si ascult la telefon si colegul meu ridica receptorul si imi spune „Ham ham ham ham.” Si ma gandesc ”O, doamne, asta parca-i un Golden Retriever!”

Asa ca ii zic – foarte clar la mine in cap, ii zic: „Sunt Jill! Am nevoie de ajutor!” si ce iese pe gura este „Ham ham ham ham.” Ma gandesc „O, doamne, parca-s un Golden Retriever!”. Asa ca nu puteam sti – nu aveam de unde sti ca nu puteam vorbi sau intelege un limbaj pana ce am incercat. insa el intelege ca am nevoie de ajutor si imi trimite ajutor.

Si putin mai tarziu, sunt plimbata intr-o ambulanta de la un spital prin tot Bostonul pana la General Hospital si m-am strans in pozitie fetala intr-un mic glob. Si ca un balon din care iese ultima gura de aer, intocmai ca dintr-un balon am simtit cum se ridica energia din mine – am simtit ca spiritul meu se preda.

Si in acel moment am stiu ca nu mai sunt eu coregrafa vietii mele. si fie doctorii imi salveaza trupul si imi acorda o a doua sansa la viata, fie acesta era poate momentul trecerii mele.

Cand m-am trezit ceva mai tarziu in aceeasi dupa-masa, am fost mirata sa descopar ca inca sunt in viata. Cand am simtit spiritul predandu-se mi-am luat ramas-bun de la viata. si acum mintea mea era suspendata intre doua planuri ale realitatii foarte diferite.

Stimulii care soseau prin sistemele mele senzoriale ii simteam ca pe o durere pura. Lumina imi ardea creierul ca un foc iar sunetele erau atat de puternice si haotice incat nu puteam sa separ o voce de zgomotul de fundal, si nu-mi doream altceva decat sa evadez.

Deoarece nu-mi puteam identifica pozitia corpului in spatiu, ma simteam imensa si in expansiune ca un duh care tocmai fusese eliberat din sticla. si spiritul meu se inalta liber, ca o balena uriasa plutind intr-o mare de euforie tacuta. Nirvana.

Gasisem Nirvana. si imi amintesc ca ma gandeam ca nu exista nici o cale prin care sa fiu in stare sa strang sinele meu imens inapoi in acest corp minuscul.

Dar am constientizat „Sunt vie! inca sunt vie si am descoperit Nirvana. si daca am descoperit Nirvana si inca sunt vie, atunci oricine care este viu poate descoperi Nirvana.”

Si mi-am inchipuit o lume plina cu oameni frumosi, pasnici, plini de compasiune si iubitori care stiu ca pot patrunde in acest spatiu in orice clipa. si ca ei pot alege in mod deliberat sa paseasca in emisfera dreapta sau in cea stanga si sa gaseasca aceasta pace.

Si apoi am inteles ce cadou urias ar putea fi aceasta experienta, ce atac de iluminare ar putea reprezenta in legatura cu modul in care ne traim vietile. si asta m-a motivat sa-mi revin.

La doua saptamani si jumatate dupa hemoragie, chirurgii m-au operat si mi-au inlaturat un cheag de sange de marimea unei mingi de golf care apasa pe centrii lingvistici. Aici sunt impreuna cu mama mea care este un adevarat inger in viata mea. Mi-au trebuit opt ani ca sa-mi revin in totalitate.

Asadar cine suntem noi? Suntem forta vitala a universului, cu dexteritate manuala si doua minti cognitive. si avem puterea de a alege, clipa de clipa, cine suntem si cum vrem sa ne pozitionam in lume. Aici si acum, pot pasi in constiinta emisferei mele drepte, unde suntem.

Sunt forta vitala a universului. Sunt forta vitala a 50 de miliarde de frumoase genii moleculare care imi dau forma, impreuna cu tot ceea ce exista. Sau, pot alege sa pasesc in constiinta emisferei mele stangi, unde devin un individ singular, compact.

Izolat de curgere izolat de voi. Sunt doctor Jill Bolte Taylor: intelectuala, specialista in neuroanatomie. Acestea sunt „noi” din interiorul meu. Ce ati alege voi? Pe care alegeti? si in ce moment?

Cred ca cu cat petrecem mai mult timp alegand sa rulam circuitele unei paci interioare adanci oferite de emisfera dreapta, cu atat vom proiecta mai multa pace in lume si cu atat mai pasnica va deveni planeta noastra.
Si m-am gandit ca aceasta e o idee care merita raspandita”, istoriseste femeia.

Sursa foto: Shutterstock, ted.com

Pagini: 1 2