Adrian Paunescu, despre parinti

Atunci cand ii avem nu stim sa ii pretuim. Cand ii pierdem, ne incearca remuscarile. Haideti sa ne amintim de parinti cat ii avem. Iata cateva versuri emotionante scrise de regretatul Adrian Paunescu.

Cand ii pierdem sau suntem departe de ei, realizam cat de importanti sunt parintii in viata noastra, asa cum sunt ei. Poate ca cea mai profunda radiografie despre relatia dintre parinti si copii a reusit sa o faca scriitorul Adrian Paunescu, trecut in nefiinta cu o serie de regrete. Haideti sa ii iubim cat avem norocul sa fie langa noi, sa ii sunam mai des, sa ii vizitam mai des, sa le aratam ca nu i-am uitat nicio secunda.

Pentru ca nu va mai apuca o alta aniversare, parintii acestei fetite i-au facut un cadou EMOTIONANT

Reactia uimitoare a unor parinti cand isi tin prima oara copilul in brate

Repetabila povara, de Adrian Paunescu:

„Cine are parinti, pe pamant nu in gand
Mai aude si-n somn ochii lumii plangand
Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,
Astazi imbatranind ne e dor de parinti.

Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atatia copii si de-atat nenoroc
Niste cruci, inca vii, respirand tot mai greu,
Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.

Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albira de dor
Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,
Cata munca in plus, si ce chin, cat nesomn!

Chiar acuma, cand scriu, ca si cand as urla,
Eu ii stiu si ii simt, patimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamani
Fii batrani ce suntem, cu parintii batrani
Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,
Daca nu au murit tristi în casele lor…
Intre ei si copii e-o prasila de caini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei paini.

Cine are parinti, pe pe pamant nu in gand,
Mai aude si-n somn ochii lumii plangand.
Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii
Nu copil de parinti, ci parinte de fii.

Ochii lumii plangand, lacrimi multe s-au plans
Insa pentru potop, inca nu-i de ajuns.
Mai avem noi parinti? Mai au dansii copii?
Pe pamantul de cruci, numai om sa nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Intr-un biet orasel, intr-o zare de sat,
Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are parinti, inca nu e pierdut,
Cine are parinti are inca trecut.
Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pana-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot parea, cand n-ai ce sa-i mai rogi,
Si în genere sunt şi nitel pisalogi.
Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sa le spui şi explici,
Cocoşati, cocarjati, intr-un ritm infernal,
Te intreaba de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i aaa ca te-apucă o mila de tot,
Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?
Ca povara ii simti si ei ştiu ca-i asa
Si se uita la tine ca şi cand te-ar ruga…

Mai avem, mai avem scurta vreme de dus
Pe constiinta povara acestui apus
Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor imputina cei ce n-au si ne cer.
Iar cand vom incepe si noi a simti
Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia intr-un trist şi departe tarziu,
Cand vom sti disperati vesti ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uita curand,
Si nu vad nici un ochi de pe lume plangand,
Si de ce inca nu e potop pe cuprins,
Desi ploua mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea in care parinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduita de plans.”