Vive la France, din Bucuresti

Am fost azi acasa, la Pitesti, in locul exact in care m-am nascut, unde-am baut prima oara apa si-am vazut soare. Un soare care e doar acolo.

Va povestesc asta cu o noima pe care o dezvalui sentimentalilor si o explic pragmaticilor: matusa mea preferata, minunata si inimaginabil de inteligenta locuieste in casa in care m-am nascut. Ea e stalpul familiei mele. Are peste nouazeci de ani, ochi albastri si ageri, e rapida in gandire si agera-n miscare.

Impreuna am vazut imagini din Franta. Ne-am intrebbat din cuvinte si priviri ce naiba se petrece cu oamenii, cu lumea asta. Cu noi toti. Eram fericite ca suntem impreuna si ne putem spune ca ne iubim, cat si cum, azi. Acum. Maine, nu mai stim. Nesiguranta ne inspaimanta, iar amenintarea ei ne angoaseaza profund…

Obisnuiesc sa spun ca „trebuie” nu exista. Declin. Trebuie sa spunem celor iubiti ca-i iubim, celor care conteaza, trebuie sa le marturisim asta. „Contezi. Te iubesc.”

Azi. Acum. Maine e maine. Dupa inca o noapte, sentimentul nu e acelasi. Sa ne cerem iertare. Sa vorbim. Cred ca doar asa putem opri ceea ce se intampla in lumea asta.

Iubesc Franta din inima. Iubesc poporul francez, iubesc limba si cultura acestei Lumini a lumii. Ma doare tragedia lor, asa cum ma doare a noastra. Romania si Franta sunt tarile mele, cele doua inimi care, amandoua ranite, bat in pieptul meu cu spaima si optimism, cu durere si speranta…

Taguri: , ,
0